Edinstvo - Comunitatea bulgarilor din Constanța

Detalii

Categorie: Comunități

Scurt istoric al Comunităţii "Edinstvo" a Bulgarilor din Constanţa

Actuan Murat

Printre cele 18 comunităţi din judeţul Constanţa se numără şi "Edinstvo" - Comunitatea bulgarilor din judeţ, al cărui nume semnifică Unitate. Comunitatea există în foma actuală din anul 1995, devenind persoană juridică în 1996, şi este continuatoarea Comunităţii bulgare care a existat în judeţ anterior anului 1940.

Biserica ”Sf. Nicolae cel Vechi”, cunoscută și sub numele de biserica Albă a bulgarilor - Constanța

Prima comunitatea bulgară din oraş datează din 1873. Membrii fondatori ai acesteia erau negustori renumiţi, meşteşugari şi grădinari. Cu eforturi financiare comune au reuşit să cumpere teren şi să construiască în 1905 prima şcoală, casa parohială şi Biserica "Sf. Nicolae cel Vechi", care se află pe str. Maior Şonţu nr. 7 din Constanţa unde este şi sediul actual al Comunităţii.

sediul comunitați Edinstvo

Reînfiinţarea comunităţii a fost posibilă abia după 1989. După ce a căpătat personalitate juridică în anul 1996, comunitatea a devenit larg cunoscută şi a stabilit bune relaţii de colaborare cu toate celelalte comunităţi etnice din ţară.

Biserica ”Sf. Nicolae cel Vechi”, cunoscută și sub numele de biserica Albă a bulgarilor - Constanța

Numele Comunităţii arată natura şi scopul acesteia şi anume de a uni cetăţenii de etnie bulgară din judeţul Constanţa, oameni cu aceleaşi tradiţii şi mod de viaţă, de a cerceta şi reînvia tot ceea ce s-a moştenit de la părinţi şi conaţionali.

La reînfiinţare comunitatea avea 74 de membrii. În prezent cea mai mare parte dintre membrii sunt oameni la vârsta a treia, etnici bulgari care au rămas pe teritoriul Constanţei. Cei mai mulţi dintre membrii locuiesc în municipiu.

Biserica ”Sf. Nicolae cel Vechi”, cunoscută și sub numele de biserica Albă a bulgarilor - Constanța

Comunitatea se bucură şi de sprijinul multor simpatizanţi, persoane care au contactat "Edinstvo" cu intenţia unei mai bune cunoaşteri a etniei după ce au vizitat Bulgaria.

Biserica "Sf. Nicolae cel Vechi", cunoscută şi sub numele de biserica Albă a bulgarilor este un monument istoric reprezentativ pentru comunitate dar şi pentru oraşul Constanţa.

Biserica ”Sf. Nicolae cel Vechi”, cunoscută și sub numele de biserica Albă a bulgarilor - Constanța

Comunitatea italienilor de la Greci

Detalii

Categorie: Comunități

Comunitatea italienilor de la Greci

Demararea lucrărilor de exploatare industrială a graniţelor din Turcoaia şi Greci, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a atras contingente însemnate de locuitori din satele din jur dar şi de la distanţe mai mari, inclusiv venirea unor colonii de pietrari italieni, în mai multe etape, începând cu 1870. Cei mai mulţi italieni au locuit în Iacob-Deal, după cum arată statisticile oficiale realizate până în anul 1913. Apogeul l-a reprezentat anul 1910, după care numărul lor a scăzut, cei mai mulţi părăsind România, mai ales înaintea celui de-al doilea război mondial. În 1928, I. Simionescu, vizitând satul Turcoaia, mai găsea o colonie de italieni, redusă numericeşte, dar la fel de interesantă. Cea mai importantă colonie de pietrari italieni, care s-a menţinut până în zilele noastre, a fost cea din Greci, urmată de cea din Turcoaia şi mai ales cătunul Iacob-Deal, unde a funcţionat o importantă carieră de granit. Alături de pietrari au venit şi alte categorii de muncitori şi ţărani, care au locuit vremelnic în câteva sate tulcene (în special Cataloi), cultivând pământul, după care, în perioada tulbure dintre cele două războaie mondiale, cei mai mulţi s-au întors în ţara natală.

Comunitatea italienilor de la Greci şi-a conservat religia catolică, limba, canţonetele, mâncărurile tradiţionale şi calendarul sărbătorilor, într-un mod impresionant. Duminică, de "Santa Lucia“ sau la marile sărbători religioase, ei se întâlnesc la "Salon“ - "Cabanone“ - şi aduc de acasă "pastasuta“ ori "menestra“, două feluri de mâncare pe bază de paste fainoase, cu sosuri foarte picante, ale căror reţete datează de vreo trei sute de ani. La fel de vechi sunt reţetele salamului italian "de casă“ şi "prosciutto“, adică pulpa porcului uscată în pod şi afumată după o tehnică anume. Sunt mari băutori de vinuri roşii şi de ţuică de caise dublu distilată. Nici o masă nu se încheie fără prune conservate în ţuică şi "formento“, o cafea facută din grâu prăjit şi măcinat, amestecat cu puţină cacao şi miere.

sursa
Consiliul Judeţean Tulcea

 

O sărbătoare identitară a grecilor dobrogeni: corbanul de sănătate

Detalii

Categorie: Comunități

O sărbătoare identitară a grecilor dobrogeni:

corbanul de sănătate

Comuna Izvoarele, jud. Tulcea

Narcisa Ştiucă

Ziua de 6 mai (Sf. Gheorghe pe stil vechi) are o importanţă deosebită pentru păstrarea şi afirmarea valorilor identitare ale comunităţii elene din localitatea Izvoarele (fostă Alibeichioi) din judeţul Tulcea. Întemeiată în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate de 13 familii (în sensul de "neam") de greci şi de altele 7 de bulgari refugiaţi în urma războaielor ruso-otomane, comunitatea s-a manifestat ca deosebit de conservatoare pe multiple planuri: socio-economic (interesante repere furnizând şi astăzi studiul relaţiilor de rudenie şi al "strategiilor matrimoniale"), lingvistic şi cutumiar.

Comunitatea elenă din Izvoarele (Alibeichioi) (primele decenii ale sec. XX)

Sfântul Gheorghe este socotit patron al comunităţii şi una dintre raţiunile pentru care grecii au păstrat tradiţia jertfirii mielului la această sărbătoare este aceea că ocupaţia lor originară a fost păstoritul. Principalul obicei, prezentat de informatorii noştri ca emblematic pentru întreaga aşezare, este "corbanul de sănătate": “La Sfântu Gheorghe nu este familie să nu taie un miel, un berbec. Se taie pentru sfântu’ care păzeşte casa, pentru sănătate, pentru animale, ca să ai spor la animale." (N.D.)

Pe de altă parte însă, unele persoane pe care le-am intervievat au pus sărbătoarea şi tradiţiile circumscrise ei pe seama compoziţiei mixte eleno-bulgară a comunităţii, susţinând că, iniţial, doar în familiile în care unul dintre soţi era bulgar se efectua ritualul jertfirii mielului.

Întrebaţi dacă ştiu că şi turco-tătarii au o sărbătoare întru totul asemănătoare, Kurban Bayram, după ce mi-au cerut detalii, au conchis: "Poate, poate au şi ei, că doar de atâtea sute de ani trăim cu toţii în Dobrogea! Da’ totuşi, la ei e altceva, că ei nu sunt creştini ca noi, ei au alt Dumnezeu!" (C.G.) Evident că nu am continuat polemica, dar am notat că, dacă nu se socotesc chiar "centru de iradiere" a obiceiului, grecilor din Izvoarele le place să se diferenţieze nu doar de majoritari ("românii sunt ortodocşi, dar nu ţin corbanul"), ci şi de celelalte minorităţi tocmai prin acest obicei, intuind existenţa unui patrimoniu comun, dar invocând o diferenţă esenţială.

In lucrarea sa, Le kouban, ou sacrfice sanglant dans les traditions balkaniques, Assia Popova prezintă ca pe o tradiţie a cărei geneză trebuie căutată in zorii creştinismului: ・...in ţările creştinătăţii balcanice sacrificiul sîngeros este practicat in mod curent şi ceea ce este mai important, cu participarea şi binecuvântarea plină de zel a preoţilor. El este in mod curent desemnat de ortodocşii din Bulgaria, Grecia, Albania şi din ţările fostei Jugoslavii prin vocabula kourban împrumutată de la turci, dar care este in realitate de origine biblică. Acelaşi termen desemnează, în acelaşi timp, ritul sacrificial şi victima.

Umplerea „corbanului de sănătate” (Izvoarele, 4 mai 2002)

・ Pe de altă parte, intr-o sinteză privind relaţia religie-folclor, Anna Papamichael-Loutroubas arată că:ziua Sfântului Gheorghe (pe 23 aprilie pentru greci) include multe activităţi, rituri şi credinţe; acestea se concretizează în imaginea Sf. Gheorghe călăreţul, sfântul ucigător al balaurului, eroul cu instrumente muzicale de dans şi cântece, corelate cu activităţi legate de Paşti şi de asemenea, de cele ale începutului de an, cum ar fi ieşirea femeilor pe pajişti, rostogolirea lor pe iarbă, împletirea de cununi, sacrificarea mieilor ca legământ sau pentru a fi vânduţi, şi datul în leagăn. Ziua Sf. Gheorghe este, de asemenea, o sărbătoare pastorală celebrată de ciobani prin sacrificarea animalelor, întovărăşiri şi diferite acte îndeplinite cu scopul de a ţine departe de turme forţele răului. Mai presus de toate însă ziua de Sf. Gheorghe constituie momentul instituirii contractelor de muncă şi al angajărilor.・ (trad. n.).

Izvorenii proiectează această tradiţie în mit şi în relaţia culturală cu sacrul, nu în planul pragmatic, cum ne-am fi aşteptat. Secvenţei rituale îi succed o serie de acte ceremoniale ce fac legătura între indivizi, între nucleele familiale şi, prin generalizare, contribuie la solidarizarea comunităţii. Obiceiul se compune din trei secvenţe: sacrificarea animalului în gospodăria fiecărei familii, cu invocarea Sf. Gheorghe, pregătirea şi coacerea "corbanului" în comun, prin reunirea unui număr fără soţ de familii vecine şi consumarea în fiecare familie a acestuia, după ce, mai întâi, "se face parte şi morţilor".

Pregătirea curbanelor în familie

Sunt demne de semnalat o seamă de componente rituale de o mare arhaicitate, ce se înscriu în configuraţia balcanică a sacrificiilor aduse, la anumite date din an, pentru protejarea aşezărilor şi a oamenilor: purificarea cu sare ("aurul alb al magicienilor") şi afumarea animalului jertfit cu tămâie, aprinderea lumânărilor între coarnele acestuia, în faţa icoanei şi a candelei aprinse, invocarea sfântului şi rostirea rugăciunii pentru sănătate şi belşug, apoi însemnarea cu sânge a pragurilor tuturor uşilor şi, în cele din urmă, păstrarea şi îngroparea tuturor resturilor pentru ca nu cumva să se risipească ceva din sporul casei.

Relatările subiecţilor conturează un spirit arhaic punitiv şi vindicativ, fără revelarea niciunuia dintre atributele sfântului creştin, în vreme ce premoniţiile onirice trimit la istoria veterotestamentară a sacrificiului lui Avraam: "Eu tăiam numai un miel. Şi, la un moment dat, visează nevastă-mea că tăiam mielu şi să făcea că era Gigi. Mă, tu eşti nebună? Şi, efectiv, ne-am speriat de visu ei şi-am început să tai doi miei." (N.D.)

Curbane scoase din cuptor

"Corbanul păzeşte casa! Eu ţineam înainte corbanu’ de cununie de Sfântu Gheorghe şi când s-a născut fecioru-meu, i-am pus numele lu’ socru-meu, Gheorghe. Şi s-a făcut el de 4-5 ani. Şi-am visat că mă duceam pe drumu’ spre Brăila şi-l aveam pe fecioru-meu - corban - într-o sacoşă, în spinare. Copilu’! Cu mânuţele scoase-aşa, cum scoţi mielu copt - prăjit! Da’ asta am visat-o cu v’o 4 zile înainte de Sfântu’ Gheorghe! Ş-am venit şi i-am spus lu’ bărbatu-meu: <Pe copilu’ ăsta-l cheamă Gheorghe şi noi tăiem mielu’ de Sfântu’ Gheorghe, da’ nouă Sfântu’ Gheorghe ne cere corban să ştii!...>; <Eiii, di un’i ştii tu?!...>. Mă duc la dascălu’ de la biserică: <Uite-aşa, uite-aşa!> (Ne-a văzut tineri, amărâţi, bani n-aveam...); <Ce să-ţi spun?!... Să schimbaţi corbanu’?... Ia, măi Căliţă, o pulpă de la miel, fă mâncărică, împarte şi... asta-i!>. Aşa am făcut. Da’ io tot anu’ aveam aşa, o râcă în inimă. Nu eram aşa, împăcată... Când a rămas, să zic aşa, o zi sau două de Sfântu’ Gheorghe - uite, îmi fac cruce, să nu m-ajute Dumnezeu dacă vă mint! - a visat bărbată-meu. A visat c-avea aşa, un cuţit mare şi trebuia să taie corbanu’. Pe cin’ să taie? Pe George! Corban! Şi copilu’ umbla şi-ntreba: <Unde-i, tată mielu’ care tre’ să-l tai?> Şi el zicea: <Nu mă-nduram să-mi tai copilu’ corban!>. Şi să duce la un vecin şi strigă: <Mă, Tudurache! Vino, mă să-l tai tu, că nu mă-ndur io să-mi tai copilu’!...>; <Măăă... şi pă tine cân’ te văd!... Să-ţi tai copilu’ corban!... Du-te, mă, la babu Ana lu’ Revizor! Are la miei!... Du-te, mă, şi ia unu’ şi vezi-ţi de treabă!...>. Şi cân’ s-a trezit: <Uite, uite, femeie, ce-am visat!>; <Când am visat io anu’ trecut, tu ce-ai zis?!... Sfântu’ Gheorghe cere corban pentru copil, să ştii!...>. Mă duc din nou la moş Ianachi, la biserică. Zice: <Aprinzi trei lumânări şi le pui la un capăt de scaun. Şi spui: ‘Ăsta este Sfântu’ Ghiorghi (care l-am avut!), al doilea sfânt este Sfântu’ Tănase, al treilea sfânt este sfântu’ lu’ bărbată-miu, Sfântu’ Dumitru.’ Şi care lumânare are să apuce copilu’, la sfântu’ ăla ai să pui corbanu’ tău de cununie! Şi Sfântu’ Gheorghe să rămână de Sfântu’ Gheorghe! Dacă apucă Sfântu’ Gheorghe, să tai doi (miei): unu’ pentru Sfântu’ Gheorghe şi unu’ pentru cununie!>. Copilu’ meu a apucat lumânarea din mijloc. La Sfântu’ Tănase, pe stil vechi, pe 2 mai, am făcut corbanu’ de cununie şi la Sfântu’ Gheorghe am făcut corban pentru Sfântu’ Gheorghe. Ş-am schimbat şi n-am mai lăsat nici numele lu’ bărbată-miu, nici pe-al meu. Şi de Sfântu’ Gheorghe am făcut a lu’ Sfântu Gheorghe. Mulţi şi-au schimbat! Sunt vise multe care-i arată omului!" (C.G.)

Dăruirea ploconului moaşei (Izvoarele, 8 ian. 2002)

・ Corbanul de sănătate are, aşadar, semnificaţia unui rit sacrificial destinat protecţiei fiecărei familii considerată în sens larg (bunici, părinţi, descendenţi şi afini), dar şi a întregii comunităţi, prin cumularea individualităţilor în grupuri şi prin generalizarea lui in întreg satul. Aceasta confirmă valenţele sărbătorii Sf. Gheorghe de deschidere a ciclului estival agro-pastoral care pune în joc destinul recoltei şi prosperitatea turmelor.

Ca şi la români, Sf. Gheorghe este patronul păstorilor, dar şi al recoltelor mănoase în curs de maturizare, ceea ce-i îndreptăţeşte oarecum pe izvoreni să-l considere un redutabil protector al aşezării, alături de Sf. Dumitru al cărui hram îl serbează la începutul lunii noiembrie tot după calendarul vechi.
Aşa cum reiese din fragmentul de interviu citat, alături de "corbanul de sănătate", fiecare familie mai are o altă sărbătoare a ei (un patron al familiei), numită "corbanul casei" - sinonimă cu "hramul casei", în Moldova "ruga" de Sf. Mărie-Mare, în Banat şi "nedeile" din zilele de sărbătoare de după Sf. Paşti, în ţinuturile Hunedoarei şi ale Ţării Zărandului. Acesta se alege în momentul căsătoriei, în funcţie de numele de botez al capului familiei nou întemeiate, eventual, al soţiei acestuia: "Apoi în fiecare an, tai un animal de parte bărbătească (gânsac, răţoi, cocoş şi-n primu’ an, miel neapărat!). Se aprinde candela, se pune sare şi apă într-o lingură de lemn, îi dai animalului să bea în faţa icoanei, îl tămâiezi, aprinzi şi o lumânare şi zici: <Animalul ăsta e (Sfântu’ Gheorghe ori sfântul care-mi păzeşte căsnicia!)>. Arunci lingura în spatele animalului şi cu sângele de la cap şi coadă (dacă e miel) faci semne pe pragul uşii (sus, jos şi-n părţi, câte o cruce). Îl găteşti (se face numai tocăniţă) şi împarţi întâi naşilor şi apoi la 2-3 case şi restul îl mănânci în casă." (C.G.)

Grup feminin în costume tradiţionale (Izvoarele, 7 ian. 2002)

Atât patronul casei, ca şi cei ai comunităţii (Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru) sunt văzuţi mai curând ca nişte daimoni precreştini decât ca nişte ocrotitori consacraţi de Biserică. Pe de o parte, am sesizat omonimia termenilor "sfânt", "praznic", "jertfă" acoperită de acelaşi cuvânt: "corban" (provenit din limba turcă = kurban, jerfă), pe de altă parte, spiritul pe care îl invocă izvorenii se defineşte ca aparţinând sferei sacrului prin excelenţă, căci el este neîndurător şi puternic, favorabil şi protector.

Referinţe bibliografice:

Anna Papamichael-Loutroubas - "Folk Religion in Modern Greece", în Ethnology of Religion (edited by Gábor Barna), Akadémiai Kiadó, Budapest, 2004

Assia Popova - “Le kourban, ou sacrfice sanglant dans les traditions balkaniques", în EUROPAEA 1995, I-1, Universita di Perugia, p. 147

Tradiţii şi credinţe la naştere la aromâni

Detalii

Categorie: Comunități

Tradiţii şi credinţe la naştere la aromâni

Magdalena Tiţă

-Naşterea la aromâni stă sub semnul tăcerii, fiind singurul moment important necesar a fi tăinuit, deoarece există credinţa că femeia va naşte cu mare greutate, dacă află cineva. Singurele persoane care ştiu sunt soacra şi moaşa de neam. În cazul în care se afla, o altă femeie sau soţul celei care naşte trebuie să intre în cameră “s-o stropeasca cu apă din gură sau s-o afume cu o bucăţică din veşmânt" .

- Lehuza şi copilul, de-a lungul unei perioade de 40 de zile, îndeplinesc riturile de iniţiere, rituri în care actanţii sunt purificaţi. În acest interval, femeii îi este interzis să facă semnul crucii asupra copilului şi a apei în care s-a scăldat. Noul născut este considerat păgân şi, ca urmare, nefiind botezat, i se spune: “turcaciu", “ghifticiu", “ciumbunicâ" (turculeţ, ţigănuş, lingură de lemn).

-Se crede că forţele malefice pot pătrunde în camera celor doi. Pentru a le anihila acţiunile nefaste copilul se aşează pe o pernă “un sac magic" împăturit în patru, cu o ţesătură şi un model foarte complicate pe care spiritele rele nu le puteau dezlega. Aşezându-se pe acest sac, acestea erau prinse în încercarea zadarnică de a dezlega modelul; îşi pierdeau astfel vremea până la cântatul cocoşilor, când părăseau camera(…).

- dacă se întâmplă ca un copil să plângă mult, femeile spun că este luat de lună, de aceea recurg la următorul ritual magic: iau un ou (oul are aici funcţia de revitalizare, de renaştere) şi îl sparg într-o strachină de lut, acoperită cu o cămaşă a copilului. Strachina se pune sub un trandafir o noapte întreagă. Dacă oul dispare sau suferă anumite schimbări, femeile se bucură crezând că îmbrăcămintea noului născut a dobândit darul de a vindeca.

-De obicei, botezul se face după două-trei săptămâni, cel mult o lună de la naşterea copilului, într-o duminică. Numai în cazul în care copilul este bolnav, el poate fi botezat imediat după naştere. Moaşa pregăteşte copilul pentru botez, după care pleacă împreună cu naşii la biserică, fiind însoţiţi numai de rude, pentru că părinţilor le este interzisă participarea.

Se întâmplă uneori ca noul născut să moară nebotezat. Atunci soacra mare sau o femeie bătrână îl botează fie lipindu-i obrazul de icoana din casă, fie turnând apă peste el. În alte părţi, aromânii îşi îngroapă copiii nebotezaţi în afara cimitirului fără sicriu, pus numai pe o scândură.

-La aromâni, este obiceiul ca cei care au cununat să şi boteze, năşia echivalând cu o înrudire ce se ţinea “până la a noua generaţie", numai după aceea era admisă încuscrirea.

Tradiţii şi obiceiuri la nunta

Căsătoria la aromâni este un eveniment ce se petrece cu mare fast. Intinderea ei temporala este mai extinsa decat nunta la romani. Nunta dureaza o saptamana. Incepe de miercuri si are punctul final abia luni, fiecare zi avand diferite ritualuri aparte.Un element important in cadrul nuntii este steagul, numit hlambura, considerat simbolul trainiciei. Materialul steagului poate consta dintr-o bucata de panza rosie alba sau tricolora, cu garnitura de dantela sau franjuri. Panza alba semnifica puritatea, cea rosie virginitatea.

La aromâni nunta este precedata de doua logodne: logodna mica si logodna mare, care este logodna propriu-zisa.

La logodna propriu-zisă, în casa fetei, vin încă o dată la peţit dar în număr mai mare cu cadouri şi cu un ban de aur sau o bijuterie cusută pe un batic alb sau roşu împăturit în patru. Numărul persoanelor care vin din partea flăcaului trebuie să fie fără soţ. Se bea ţuică cu braţele încrucişate după care tatăl băiatului îi dă tatălui fetei semnul cu care se pecetluieşte voinţa tinerilor de a fi împreună şi din acel moment sunt cuscri şi fac parte din familia lărgită a celor doi tineri. Urmează petrecerea.

După logodnă se obişnuieşte ca la ambele familii rudele şi apropiaţii să meargă acasă să-i felicite. Cu ocazia sărbătorilor religioase dinaintea datei nunţii, rudele apropiate ale băiatului obişnuiesc să meargă în vizită la logodnică pentru a se cunoaşte. Cu această ocazie logodnica primeşte cadouri şi multe dulciuri în semn de bucurie.

In prima zi a nunţii, mirele si mireasa gazduiesc in acelasi timp la casele lor doar rudele apropiate ale acestora, adica: bunici, parinti, frati si veri de gradul intai. Aici se desfasoara activitatea de “aprindere" a aluatului, adica de framantare. Aluatul este pus intr-un vas care este acoperit cu un prosop peste care se pun bani de la fiecare in parte, suma finala fiind impartita in mod egal de catre domnisoarele de onoare.

A doua zi, vineri, sunt invitati toti membrii familiei apropiati si indepartati ai familiei miresei cat si prietenii apropiati ai acesteia. Intr-o camera este asezata zestrea fetei si rochia pe care o va imbraca la ceremonie. Vin si socrii mari (fara mire) pentru a “cumpara" fata. Acest obicei trebuie sa includa si darea unor bani reprezentantelor de sex feminin din familia miresei iar ziua se incheie cu o masa festiva.

A treia zi are loc nunta miresei si a mirelui separat. Mireasa este imbracata intr-o rochie eleganta dar nu cea de mireasa si are ca invitati toata familia si prieteni apropiati la ea acasa pentru o petrecere in care se canta si se danseaza, ea stand in capul horei. Inca un obicei unde se obisnuieste sa se daruiasca miresei si socrilor mici bani. La nunta baiatului este un cerc mai restrans. Mirele se duce sa-l ia pe naş pentru a-l aduce la el acasa. Aici incepe un adevarat ritual: Se ia un bat de lemn sub forma de cruce si trei mere rosii. Soacra mare are pregatit un material din matase alba. Naşul coase bucata de material pe lemn cu ata rosie, cavalerii de onoare tin steagul din toate partile si se pun bani care urmeaza sa fie impartiti intre ei. Mirele cu tineretul se duc cu un pepene rosu la nunta miresei si danseaza cu el in hora.

Duminica, rudele baiatului se duc si iau nasii pentru a-i aduce la ei acasa. Mirele se barbiereste si se duc acasa la mireasa. Aceasta iese la usa, ii pupa mana socrului mare care ii daruieste bani iar socrul mare ii daruieste socrului mic bijuterii de aur in semn de respect fata de mireasa. Mireasa isi pune rochia traditionala alba de nunta, se duce intr-o camera unde totul este alb. Acolo se afla mirele impreuna cu cavalerii acestuia de onoare care ii canta doine de jale in care se povesteste despre despartirea ei de familia proprie. Rudele fetei isi iau la revedere de la mire si de la mireasa si simbolic lui i se dau niste palme cu care vor sa faca referire la respectul pe care trebuie sa i-l poarte fetei iar cavalerii de onoare, tot simbolic, incearca sa-l fereasca de acestea. Doi barbati apropiati miresei o scot din casa, se face hora in fata casei si urmeaza plecarea mirilor impreuna cu nasii. Soacra mica toarna apa in urma celor plecati cu semnificatia sa aiba o viata usoara. Mirii se duc la baiat acasa unde peste cateva ore are loc nunta religioasa. Dupa terminarea acesteia, socrii mici pleaca urmand sa revina la nunta de seara. Mireasa ajunge in fata casei mirelui si pe muzica traditionala trebuie sa unga toate colturile casei cu untuna.

Obiceiul ce incheie aceasta ceremonie spune ca socrii miresei trebuie sa mearga la cineva apropiat ei si sa manance fasole. La nuntă se cântă din cimpoi şi se dansează hora.


Tradiţii, credinţe şi superstiţii la moarte

- Se crede că dacă în casă se află un copil nebotezat, în timp ce moare cineva, atunci copilul va muri, de aceea copilul va fi dus la un vecin;
- Cei ce ajută la îmbăierea şi îmbrăcarea mortului nu vor primi bani pentru aceste gesturi, ci doar haine, alimente, iar apa în care a fost făcuta baia va fi aruncată departe de locuinţă;
- Sunt acoperite toate oglinzile din casă, pentru a nu se transforma în strigoi, şi este aşezat pe jos mortul, într-o cameră bună a casei. De asemenea, se recomandă şi întoarcerea oglinzilor cu faţa la perete;
- În semn de doliu se vor pune pânze şi steaguri negre deasupra pragurilor uşilor şi la poartă, iar membrii familiei vor purta o pamblică neagră deasupra cotului stâng, în timp ce femeile îşi vor acoperi capul cu un batic negru;
- Timp de 40 de zile, bărbaţii din familia celui decedat nu se vor bărbieri;
- Se pun în buzunarul mortului bani şi grâu, aducându-se astfel omagii tuturor celor adormiţi, şi numai femeile vor sta de veghe la cel decedat;
- Se are în vedere ca nu cumva vreo pisica sau vreun câine să treacă peste mort, deoarece se crede că astfel mortul va deveni strigoi sau vor apărea arătări pe pereţii încăperii respective;
- Cei din familie ce sunt născuţi în aceeaşi lună cu cel decedat nu au voie să-l vadă, crezându-se că vor muri şi ei curând, iar dacă vor să-l vadă la înmormântare neapărat, vor lua cu sine o cheie pe care o vor purta timp de 40 de zile;
- După înmormântare, locul unde a stat mortul va fi ocupat de o farfurie cu mâncare şi o felie de pâine. I se păstreză locul de la masă unde obişnuia să mânănce, crezându-se că preţ de trei zile mortul va sta în preajma casei, având nevoie de mâncare şi apă. Cel mai în vârstă din familia celui decedat va avea grijă ca, înainte de masă, să dea pe jos o lingură din mâncare, spunând pentru morţi, la care ceilalţi vor răspunde să-i fie spre pomenire.